Ce tristi sunt ghioceii in primavara asta...I-am vazut pe cei din gradina nasei mele si parca nu indrazneau sa se ridice mai sus si nici sa se bucure un pic de caldura ce a aparut. Si ei stiu ca stapana lor a plecat la Domnul...
Ce mica m-am simtit zilele acestea incercand sa ingaim carteva rugaciuni pentru nasica mea...Atat de mica si de neputincioasa, desi am simtit, acum mai mult decat in alte dati, cat de vie este viata de dincolo.
Ce mult m-a impresionat solidaritatea umana in oraselul acela de provincie in care toti se cunosc si sufera ca un singur organism..
Ce neputincioasa m-am simtit in fata durerii nasicului meu care parca a ramas beteag fara "tovarasa lui de concubinaj timp de 50 de ani", dupa vorbele sale. Nu poti gasi cuvinte care sa conteze in astfel de momente, doar rugaciune ca Domnul sa-i poarte de grija.
Ce trist e cerul cand omul pleaca nepregatit pentru intalnirea cu Creatorul sau..
Ce plina de speranta este slujba inmormantarii...
Doamne, odihneste pe nasica mea, Elena!
2 comentarii:
Doamne ajuta, draga Nicoleta! Dumnezeu s-o odihneasca pe nasica ta si sa-i dea putere nasicului, va avea nevoie...Curaj! Nu esti singura!...:*
In primul rand te tine in brate Dumnezeu...apoi este familia , cunoscutii...si indraznesc sa spun ca mai suntem si noi, cei virtuali, dar in acelasi timp reali, ce tinem deja la tine...Te imbratisez cu mult drag!
Iti multumesc, Elena, pentru gandurile bune si incurajatoare!
Te imbratisez!
Trimiteți un comentariu