miercuri, 22 iulie 2009

Aiudul...



Imi este greu sa vorbesc despre Aiud. Este ca si cum sfintii isi doresc sa ramana in anonimat...Poate acesta este motivul pentru care ne-a fost atat de greu sa gasim locul intr-un oras atat mic.


Prima data am aflat despre Aiud din Fericirea lui Nicolae Steinhardt, iar in mintea mea se formase o imagine a unui oras fantoma, in care toti locuitorii lucrau in penitenciar si erau partasi intr-un fel sau altul la crime. Nu stiu de ce cuvantul Aiud mi se parea rece, dur, ca descriind un loc unde nu-mi doream sa merg. Imaginea acesta a facut ca in mintea mea sa creasca ideea ca Aiudul este foarte departe, mai departe decat as putea merge eu vreodata.


Cu timpul, si cu rugaiunile sfintilor pentru mine, am citit mai mult, am inteles mai mult si mai bine, am deschis ochii. Si a crescut in mine dorinta de a ajunge acolo.


Locuitorii Aiudului nu sunt crimilalii pe care ii vedeam eu cu mintea mea, sunt saritori, deschisi chiar daca nu stiu pe unde sa te indrume. Am intrebat multi oameni, iar informatiile erau contradictorii. M-a mirat ignoranta lor...

Intr-un final am aflat si urcand printre blocuri ne-a rasarit in fata ochilor bisericuta mausoleu. Chiar peste drum, mai sus de cimitir. Oare cum este sa te trezesti dimineata in sunet de clopot si sa privesti in fiecare zi jertfa semenului tau?


Am patruns in biserica cu o strangere de inima, imi venea sa ma descalt...Maria si-a scos cu viteza, fara indemn, sandalele, a coborat treptele si s-a inchinat.


Simteam ca nu pot respira aerul acela tare, toate lucrurile citite si presupus stiute se indepartau de mine, era liniste si racoare, iar inima spargea pieptul. Coborand pe scari nu puteam citi cu curiozitate numele, mi se parea un gest apropiat unui sacrilegiu, simteam doar nevoia unei rugaciuni de grup, ca sa nu uit pe nimeni. Si de fapt nici nu mai stiam nume ale sfintilor de la Aiud sau din alte parti. Lacrimile au aparut, pentru dureerea lor, pentru neputinta mea, nu stiu. "Sunt sfinti aici, iar eu calc pe ei!" era tot ce puteam gandi.


In osuar era la fel de liniste, oasele sfintilor asteptau cuminti, purtand pecetea durerii, ziua Invierii de obste. Mirosea a crini in timp ce priveam (de data aceasta fara curiozitate stiintifica) "semnele cuielor", iar mintea nu putea gandi decat: "Sfintilor mucenici care bine v-ati nevoit, rugati-va Domnului sa mantuiasca sufletele noastre". Si oasele zambeau a biruinta.


Acolo am simtit cat sunt de departe de Hristos, in ciuda incercarilor Sale de a ma aduce mai aproape, acolo am vazut ca eforturile noaste spre cele bune sunt atat de mici, incat , daca n-ar fi sfintii amplificatori ai rugaciunii noastre aceasta ar fi ar fi ca un scancet de copil in desert. Si acolo am vazut marea Dragoste a Domnului nostru pentru noi. Asa slabanogiti si nevrednici cum suntem nu am putea nici cu un deget ridica povara lasata de Domnul pe umerii martirilor nostri. Iar pe noi inca ne mai tine...


Am plecat fara sa vreau, cu darurile binecuvantarii in maini, cu mirosul crinilor in nari si cu durerea in inima. Oare cand ne vom intoarce?..

Sfat: daca dorit sa ajungeti acolo, intrebati folosind cuvinte precum: mausoleu, detinuti politici, cartierul micro. Daca intrebati de fosta inchisare puteti avea surpriza sa ajungeti la inchisoarea de pe vremea Mariei Tereza.

3 comentarii:

Dana spunea...

Ai scris atat de frumos incat parca am simtit ca am fost si eu acolo. Si stiu ca ce ai scris e doar o mica parte a ceea ce ai simtit. Doamne...

Iulia spunea...

N-am avut curaj sa merg la Aiud din aceleasi motive, desi eu nu am scuza departarii... Poate voi reusi sa infrang groaza. Multumesc pt. randurile scrise!

nicoleta spunea...

Iulia, sa mergi! Durerea si tristetea s-au transformat in bucurie si speranta prin jertfa lor.
Osuarul seamana cu un cimitir de manastire in care se simte atat de pregnant nadejdea mantuirii