luni, 18 ianuarie 2010

Juramantul lui Hipocrat

In timp ce scriam postarea de mai jos, mi-au revenit in minte contradictiile rasarite cand ma pregateam sa "depun " acest juramant.

Inca de la prima intrare in facultatea de medicina de la Iasi, am cunoscut acest juramant. Era scris, pe un panou impresionant pe casa scarilor principale din facultate. Ma impresiona atunci, in anul I, mi se parea ca trebuie sa trec prin foarte multe chinuri si sa depun eforturi supraomenesti pentru a avea ingaduinta de a-l rosti. Uneori il citeam..


Prin anul IV panoul a disparut din motive obiective, de renovare, dar in mintea mea juramantul a ramas viu si la fel de dorit.


Doar ca la momentul depunerii lui n-am vrut sa-l zic... Cum as fi putut eu, ca si crestin, sa depun un juramant, chiar si unul simbolic, in fata lui asclepios, panaceea si hygeea? Este adevarat ca momentul depunerii juramantului, in ziua de azi, este doar unul simbolic, al absolvirii facultatii de medicina. Daca nu participi la ceremonie, obtii fara probleme, diploma de licenta in medicina si poti practica medicina, nimeni nu te intreaba si nu-ti cere dovezi ale depunerii juramantului.


Pentru mine a fost un moment delicat, nu se putea sa lipsesc de la ceremonie, era un moment de comuniune cu ceilalti colegi, un moment pe care il asteptasem sase ani...


Acum, mi se pare un lucru grav care se intampla in facultatea de medicina dintr-o tara crestina, sa termini facultatea cu un juramant simbolic in fata unor zei pagani!!


Doar cu cateva zile inainte primisem binecuvantarea Inaltului de la Iasi, printr-o slujba speciala si acum juram in fata ...cui? In cor si cu foarte mare ceremonial!! Asa ca nu l-am rostit. Intre vocile entuziaste care repetau cuvintele sefului de promotie, vocea mea a amutit. N-am putut sa-l rostesc, doar gandul cauta o rugaciune.


Acest juramant este atat de bine intrat in mintea oamenilor, ca este invocat ori de cate ori un medic greseste cu voie sau fara voie! Nu se invoca responsabilitatea in fata lui Dumnezeu sau in fata legii, ci incalcarea unui juramant simbolic. Daca este doar un simbol, de ce are atat de multa putere, de ce devine un cod etic care trebuie respectat?


Cat de placut este acest ritual inaintea Lui Dumnezeu, cat este de benefic pentru ce vor face medicii in continuare? Poate ca tocmai de asta suntem atat de huliti, ca ne-am pus de la inceput, de buna voie sub "ocrotirea" celui rau.


N-ar fi cazul sa terminam facultatea de medicina cu o rugaciune in fata Doctorului sufletelor si a trupurilor, a sfintilor doctori fara de arginti: Cosma si Damian, Chir si Ioan, Pantelimon si Ermolae, Samson si Diomit, Mochie si Anichit, Talaleu si Trifon, Luca al Crimeei?

9 comentarii:

Alina spunea...

Foarte frumos si foarte adevarat.

Anonim spunea...

Ai mare dreptate!

Ana spunea...

http://ioanaspahiu.blogspot.com/2010/01/analize-medicale.html

Orice ajutor material din partea dumneavoastră poate aduce speranţă şi încredere acestui copil şi familiei sale greu încercate.

Donaţiile pot fi făcute pe numele:

Spahiu Laura

Cod IBAN EUR: RO21RNCB05000834973 60002

Cod IBAN RON: RO48RNCB05000834973 60001

Banca Comercială Română – sucursala Sebastian

http://jurnalulanei.blogspot.com/2010/01/despre-ioana.html

MULTUMESC

alexandru spunea...

Cu voia lui Dumnezeu, osteneala parintilor si multumita învataturii dascalilor am ajuns si eu doctor. Nefrolog. Recunosc spasit ca nu mi-am pus atâtea întrebari când am depus si eu juramântul (o, tempora !). Dar ma gândesc - fara falsa smerenie - ca avem într-adevar o misiune apostolica de îndeplinit. Si daca nu am harul Sfintilor Cosma si Damian - si nici macar vreun prizarit côté taumaturg, eu consider ca meseria asta frumoasa pe care o facem este un dar. Si-ncerc si eu sa ma fac vrednic de zelul Sfintilor Apostoli si de porunca Mântuitorului: "în dar ati luat, în dar sa dati". Punând suflet, facem cel putin la fel de mult bine ca cele mai moderne tratamente.

nicoleta spunea...

Alexandru, nu ma indoiesc de binecuvantarea de care se invrednicesc medicii si nici de faptul ca sunt bineplacuti inaintea Lui Dumnezeu prin ceea ce fac.
Ma gandesc la noi, restul...

alexandru spunea...

Nicoleta, dimpreuna suntem. "Voi, restul"... nu vad prea bine ce înseamna. Cei bolnavi ? Pacientii ? Utilizatorii de servicii de sanatate in general ? Ne-doctorii ? Eu (si nu din falsa modestie o spun, te rog din inima sa ma crezi pe cuvânt) nu vreau sa fiu vazut altfel decât - cel mult - asa cum e(ra) vazut doctorul în sat (desi sunt bucurestean get-beget): alaturi de jude, preot, învatator si moasa. Nu vreau piedestal nici statut altul decât mi se cuvine. In relatia medic-pacient suntem doi, iar perechea asta, atât în momentele de cumpana cât si în cele de usurare, constituie o relatie privilegiata si cu dublu sens. Poate n-am înteles bine, dar rogu-te, dezvolta ideea gândului "la noi, restul"...
Cu mult respect.

nicoleta spunea...

Alexandru,
Oricat de mult imi iubesc eu meseria, si oricat de mult imi apar confratii, nu ma pot lauda ca n-am treecut prin momente in care stateam cu pacientul iar gandul imi era acasa, sau imi treceau altele prin cap, sau plecam inainte sa fiu multumita de munca pe care o faceam. E drept ca psihiatria este un domeniu in care daca nu esti in disponibilitate totala fata de pacient, mai bine o lasi pe alta zi!
Asa ca eu ma consider in tagma celor carora le iau apararea, a celor mai neputinciosi, a celor care mai au mult pana sa ajunga departe... atat de departe ca cei pe care i-am pomenit in finalul postarii mele.

Maria spunea...

Mă bucur să întâlnesc astfel de gânduri.
Privit din poziţia pacientului eu, personal, am avut şi neplăceri în comunicarea dintre pacient şi medic.
Dar când el "te face bine", treci peste bădărănia lui, îi găseşti tot felul de scuze gen:rutină, muncă suprasolicitantă,stres, sistem de autoapărare etc.
Dincolo de intenţia bună, reuşită sau nereuşită, parcă tot suntem deficitari la capitolul comunicare. Empatizăm forţat.
E greu când ajungi să fii doar "Pacientul din salonul x".
E greu când, tu ca bolnav, trebuie să ai răbdare cu "toanele medicului, sau asitentei, sau infirmierei...".
Sunt plăcut surprinsă să găsesc aici cealaltă latură/faţă, cea a Omului, căci omenia poate să ajute la vindecare.
Vorba dulce, mult poate.
După o intervenţie chirurgicală, ieşit din spital, te simţi abandonat de chirurg, până aici a fost rolul lui, te mai întâlneşti cu el sau asistentul lui, dacă te mai cheamă la pansat, sau "te redeschide". Oricum ar fi, tu ca pacient trebuie să fii cuminte să nu pui întrebări...să-ţi vezi "de durerea ta".
Dacă îţi permiţi să pui întrebări,să nu faci "ascultare" rişti să fii trimis la psiholog(asta am auzit eu prin salon, bine că nu l-au trimis la psihiatru), în fond şi la urma urmei de ce te-ar interesa, tu ia-ţi porţia de anestezie, că-n rest se descurcă el...(sau nu?)
Unii şi-au creat o totală imunitate faţă de Omenie, zici că sunt roboţi care fac ce ştiu ei mai bine şi îşi monitorizează succesul, sau eşecul, pacientul e doar"materialul prelucrat".
Aceşti "semizei", cred că au pronunţat clar şi răspicat acel jurământ, fără aşi pune problema la modul expus în acest articol.
Vă felicit.

nicoleta spunea...

Maria, asa este, empatia medicului este aproape inexistenta. In primul rand nu au pregatire pentru asta, iar apoi nici timp nu prea au.stiu ca exista o oarecare reticenta a omului fata de psihiatru, dar unul in echipa medicala poate face foarte mult bine. Asa nu s-ar mai comunica diagnosticele grave fara sa se tina seama de starea pacientului, acesta ar putea avea un sprijin in a face fata vestii, nu s-ar mai rata diagnostice de depresie si eu cred ca recuperare pacientului va fi mai rapida.
Dar la noi omul vine cand nu mai are nici o solutie...